Just that

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=467550559957448&set=a.449104868468684.103186.100001075244241&type=1&theater

Cum e. . .

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=462607890451715&set=a.449104868468684.103186.100001075244241&type=1&theater

AMPRENTA COMUNISMULUI ASUPRA COPILULUI DEMOCRAT

AMPRENTA COMUNISMULUI ASUPRA COPILULUI DEMOCRAT

Pentru că am revenit și pentru că vreau să deschid ochi. :)

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=458009434244894&set=a.449104868468684.103186.100001075244241&type=1&theater

Speranța nu moare

Până la urmă, tot speranța moare ultima

     Mi-amintesc că străbunica se plângea la străbunicul, și el râdea. Mi-amintesc că mama îi făcea lui câte o cafeluță pe ascuns pentru că-l certa străbunica. Știu când eu, un drac de copil, luam un baston și în spatele ei o imitam. Mergeam cocoșată, mă țineam de spate și mă văicăream. Dar mai știu că străbunica se aprindea dacă străbunicul arunca vreo privire ghidușă preotesei. Și totuși, au murit împreună. El a cerut zece femei de soție, le-a păcălit, dar tot la ea s-a întors. Deși râdea de se prăpădea, o ținea în brațe când ea plângea ca un copil că eu i-am distrus păpușile de colecție de peste o sută de ani. Am avut grijă să le dau cu loțiuni, creme și să le smulg părul. Cu toate astea, au îmbătrânit împreună. La asta visăm toți. Și ce simțeam eu acolo la ei acasă, deși eram așa mică, era iubire. Și mai știu că în lumea asta, nu mă va iubi și nu mă va respecta alt bărbat mai mult decât tata. Da, e prematur să gândesc departe, dar felul în care mă privești tu, da, tu, tu, nu tata, îmi dă speranțe că voi trăi și eu ce au trăit străbunicii mei. Un singur lucru mă descurajează. Societatea de azi. Așa că eu nu mișc de teamă, mă pierd într-o privire și sper că cineva, poate el, va râde de văicărelile mele, dar mă va ține în brațe și mă va săruta pe frunte, când slăbiciunea femeii din mine iese la iveală. Și mai sper că viața va ști să mă întoarcă mereu la acel el care e al meu, dar și în locul potrivit pentru mine.

Ș.M.

Ironia artistului pierdut

Descoperiri 

Nu merge măi! Când nu merge, nu merge. Am idei despre cum visez măsline, despre cum voi dormi într-un hamac, despre cea mai liniștită vară din viața mea, și totuși, plictisită, dar fericită, artistul din mine se ascunde de mai bine de un an. Despre iubire, am ajuns în punctul în care cred că am epuizat toate variantele legate de cum e și nu e iubirea. În legătură cu alte subiecte, voi filozofa. Oricum, sunt sigură că-i grav atunci când îți iei un prieten în brațe la marginea zebrei și te gândești că șoferii vor opri fiindcă au impresia că noi dorim să traversăm. Tot grav e când vezi indicatoare pe stradă și scoți harta rutieră din geantă. E ciudat când cățelul devine mireasă doar pentru că-mi rumegă buchetul de flori. M-ar tenta să mai scriu despre iubire, dar nu-mi arde acum să inventez povești, care vor sfârși prin a nu fi originale. Undeva, în vreo carte, în vreun film, au o ramură de început, așa că mă bucur de povestea mea de dragoste, care nu există, sau există. M-am tot gândit, ce ar fi să nu fiu mulțumită pe deplin de ceea ce voi întâlni în viață? Am ajuns aici, când s-a trezit ceva matern prin mine, să explice unui puști timid, că în viață va cunoaște fete pentru care va simți ceva intens, dar va fi doar sexual, va întâlni fete pe care le va dori și când le va avea, o să aibă impresia că-și sărută sora, o să fie și acele fete bune din toate punctele de vedere, dar aleasa o va simți. I-am spus că din atâta iubire pentru ea, se va mulțumi doar cu îmbrățișări și va zbura, însă va rezista mult și bine fără atingeri de cuplu. Apoi m-am gândit că-s o proastă, și că inevitabil îi introduc în cap puștiului ideea de „friend zone”. Mai la sfârșitul discuției, am realizat că nici în teorie nu mai sunt bună ca alta dată, fiindcă eu una nu pot explica acum de ce-l iubesc pe cel iubit. Știam asta cândva, acum, habar nu am. Știu doar că zâmbesc fără să vreau, și că-l iubesc.

Ajung apoi în punctul în care realizez că obișnuiam să scriu multe pagini și le numeam opere, acum mă chinui la una, nu mai transmit emoții și vorbesc sec. Poate scriam mult și prost, dar acele scrieri păreau a fi mai apreciate. Poate erau scrieri copilărești, dar îmi plăcea să simt „copila din mine” acolo. Cineva, a făcut odată o remarcă despre această structură de cuvinte, care e nelipsită din vechile „opere”. Poate exact ce nu mai apare aici, acum, am pierdut: copila, entuziasmul, naivitatea, și ceea ce am câștigat, e o nenorocită de maturitate, care mi-a răpit curajul de a visa, care mi-a zis că mai bine nu spun ce simt, decât să pierd oameni, care s-a plictisit de prefăcuții, de care altă dată, copila râdea. Acum matura e o nemernică: spune PA și scuipă tot în fața oamenilor de cacao, la orice lucru deranjant, are deja o teorie de ținut și nu-i pasă. Dar e o nepăsare din aceea leneșă, plus dulcele și ironicul spirit de a critica, dobândit din jurnalism. Se mai interesează de viața câtorva apropiați, și e clar că aceia au ceva, de încă-mi pasă. În schimb, sunt tot drăguță și zâmbitoare, până îmi atingi codița ceva mai dur, că doar îmi plac numai mângâielile. Mângâieli am spus, nu pupat în fund!

Și cred că am ajuns să dau dreptate și adulților, că vrei, nu vrei, fiecare e pentru el, și de ce aș mai face-o eu pe adolescenta eroină, mama răniților, când restul m-ar tăia dacă au ocazia? Cât despre marea iubire, aceea, prima, unica și de neuitat, tot mai cred c-ar trebui să ținem de ea cu dinții, doar că, zic adulții : „Aceea e magică, nu rămâne, decât în amintiri.”. Ei, nu zău? Ba da, rămâne, dar când părăsim adolescența, ne cam plictisim de drame, de luptat, și până la urmă ne mulțumim cu ideea „să pună celălalt suflet mai mult și eu sunt fericit”. Tot mai mult te împlinește o iubire care te face fericit, dar te și consumă. Că altfel, expiri înainte de a fi consumat, și stai, te retragi la o cabană, sau în casă, te îndepărtezi și de lume și de gălăgie și cam astea-s etapele după părăsirea dramelor. Și mori.

ȘTEFANIA MINIA

Ştii că...

Ştii că...

Am învăţat că dacă e să fie al meu, va fi, şi dacă nu, nu a fost niciodată. Am învăţat că există iubire adevărată, dar poate fi deteriorată de teamă, şi că dacă nu e întreţinută, se pierde până şi ea. Am învăţat că nu riscăm pentru fericirea noastră şi că luptăm, dar nu până la final. Am realizat că unul dintre noi, a fost rănit, fricos, tu eşti acela „băieţaş”, dar anii mei de luptă, de curaj, riscul asumat ca să fiu fericită, au luat sfârşit. Nu sunt printre aceia care nu riscă, dar nici printre cei ce renunţă. Consider că acum, el e pe picioarele lui, vindecat, iar misiunea mea a luat sfârşit. Pentru că regulile nescrise, până şi ele se bat cap în cap, şi pentru că amintirile şi iubirea îmi vor fi rezerve de viaţă mult timp după asta.

Pentru că iubirea e grea şi-n adolescenţă şi când eşti adult, şi pentru că omul potrivit nu a nimerit în momentul potrivit.

Am mai învăţat că încăpăţânarea mea de a păstra puritatea copilăriei s-a pierdut, când vrând nevrând, am crescut şi am realizat că omul fuge de clipă, şi orgoliul îl conduce.

Şi poate, cândva, într-o cursă mortală, tu vei fii capabil să-ţi alegi fericirea înainte de toate.

Ştefania Minia

Run, but your heart is standing still

Run, but your heart is standing still

„Fugi, dar inima ta rămâne.” E de fapt acel copac tăiat inutil, căci umbra rămâne.

     De mic copil îmi imaginam că la nunţi sunt protejată. Aveam impresia că nicio pată neagră nu apare cu atâta dragoste plutind. Cu trecerea anilor, am început să mă rog pentru ca mirii să se iubească cu adevărat, să simtă că unul fără altul se sufocă. Am sfârşit plângând la auzul cuvintelor preotului şi la gândul turbulent că foarte puţini au onoarea să le zâmbească norocul. Să cunoască acea jumătate perfectă, care să strălucească în drumul lor. Şi odată cu acestea, a venit gândul dureros că eu nu mă voi afla printre norocoşi.

     Mai chinuitoare decât ideea de nuntă, e că de obicei, fetele visează să aibe o altă poveste de viaţă decât a mamei lor. Mai distrugător este cuvântul, confirmarea în pragul adolescenţei că vrei nu vrei, povestea mamei e prezentă, istoria se repetă.

     „Nu ştiu de unde a apărut, cine mi l-a adus în cale, dar ştiu că l-am iubit din prima clipă. Şi m-a iubit şi el, dar nu îndeajuns încât să fie bărbat, să nu-mi dea drumul. Am ştiut de la început că va fi complicat, dar nu mi-a păsat. Era singurul pentru care simţeam ceva suprem, simţeam fluturaşi. Pentru omul ăsta eram în stare de orice. Eu, o femeie, eram capabilă de orice pas şi compromis ca nouă să ne fie bine. Nu am avut grijă să creez amintiri pentru că nu aveam impresia că se va termina vreodată, dar la final, erau mai multe decât aş fi vrut.

     Nu forţa dragostea, dar strânge multe vise şi amintiri, e posibil să vină o vreme când îţi vor ţine de cald, sau chiar te vor ţine în viaţă. Vreau să ştii că dacă ce simţi tu e real, oricât ai fugi, inima îţi va rămâne la el. Îmi iubesc familia, dar ce am simţit pentru el a fost angelic, nu în măsură omenească şi îl iubesc şi acum. Îi venerez amintirea. E acel bibelou pe care l-am urcat pe cel mai înalt raft, l-am împachetat în multe ziare şi l-am pus şi în cutie, ca să fiu sigură că nu păţeşte nimic. Şi când ai curajul să-l priveşti iar şi să-l atingi, va fi cel mai întunecat moment al vieţii omeneşti. Ai grijă ca viaţa ta să nu aibă parte de acel moment.”

     Iar eu..... nu am decât să aştept sfârşitul şi să sper că va fi unul fericit, sau să trăiesc tot ce-mi oferă prezentul. Cât despre destin, e singura dată, şi cea mai importantă, când îmi dă peste nas şi-mi arată că încăpăţânarea şi ambiţia mea nu-l întrec.

Oricât de departe aş fugi, va rămâne inima mea.

Ştefania Minia

Umor dulce

Umor dulce

O luă în braţe atât de delicat, la fel ca altă dată. Dar ea, obrăznicătura, nu avea nici urmă de ruşine. Se juca ironic cu degetele pe gâtul lui, poate, poate îl va învăţa ce vrea ea.

­―Haide, nu fi timid, îi spuse cu un zâmbet ştrengăresc, diabolic.

Cum să fie timid? Ştia şi ea că nu-i aşa, dar cum altfel să-i dea foc, să rupă imaginea seriozităţii lui.

Chicoti. Mm, se găsiră, chip de înger, gânduri necurate. Palmele lui o cuprindeau acum neruşinate, iar degetele se jucau pe spatele ei:

―Cât de aproape sunt de spargerea gheţii?

―Cald.

Prins în jocul ei, coborî cu sărutări pe gât, iar degetele continuau să se joace pe spatele diavoliţei.

―Dar acum?

―Fierbinte, spuse fata. Eşti foarte aproape.

Mult prea grăbiţi se îndreptau spre scara blocului, probabil în vreun apartament.

La etajul enigmatic, puse mâna pe clanţă printre săruturi jucăuşe şi chicoteli.

―ARDE!

Sacoul lui zboară, mmm, bucătăria îi aşteaptă, şi masa e goală. O ridică, o sărută, respiraţia îi accelerează şi încet, rochia ei lungă, verde, vaporoasă este ridicată uşor, odată cu atingeri deloc nevinovate ale picioarelor. Clic, se deschide un nasture de la cămaşa lui, doi ... şi respiraţiile accelerează zgomotos şi ea oftează, şi ....

―Ce Dumnezeu faceţi aici? −apăru un bătrânel la vreo 65 de ani, trezit de zgomotul unui scaun în cădere.

Fata se înroşi, dar el o ascunse în spatele lui şi întrebă calm:

―Nu suntem în 7?

―Nu, sunteţi la 5.

―O, ce greşeală, ne cerem mii de scuze, nu am fost atenţi.

Îşi luă sacoul şi ieşiră amândoi împleticindu-se de râs.

―Tineri neliniştiţi şi fără somn, strigă moşuleţul.

Săruturile continuară pe hol, în drumul lor spre apartamentul 7.

―Tu nu te-ai gândit că trebuia să foloseşti cheia să intri?

―Ba da, la cheie m-am gândit, zvăpăiato, când eu mă împiedic de rochia ta.

Deschise acum uşa, trânti cheile şi sacoul, o luă în braţe şi în următorul moment erau pe jos, râzând ca doi copii de ultima trăsnaie: geamul spart cu mingea. Şi se mai deschid nasturi, dar rochia e tot lungă, şi în încercările grăbite, pasionale de a-i simţi pielea, trage jos veioza de pe noptiera din sufragerie.

―O să ne ucidă ai tăi pentru veioză.

―Taci!

―Nu! −O sărută atât de plin de dragoste.

―Acum taci?

―Nu! −Şi îi muşcă buza, apoi umărul.

―Eu zic să mergem în cameră, evităm distrugerea în masă a apartamentului.

―Dumnezeule, dar mult vorbeşti, îi spuse sorbind-o din priviri şi zâmbindu-i, treci aici!

Deschise uşa de la baie şi se auzi un ţipăt înfundat de râsete, de împotrivire.

―Poate aşa taci!

Intrară în cabina duşului, el dădu drumul apei, care acum se prelingea pe trupurile lor arzătoare, pline de dorinţă.

―Acum nu o să ne mai încurce rochia asta, pacoste ce-mi eşti!

Picuri de apă însemnau drumul lor către pat, în care se întinseseră uzi, şi un fermoar se auzi deschizându-se. Formele îi erau evidenţiate de materialul verde, vaporos, devenit translucid în contact cu apa.

Se auzeau răsuflări calde de plăcere, iar mâinile lui urcau pe picioare ştergând stropii de apă şi alternând cu săruturi îndrăzneţe, făcând astfel să tremure fiecare por al pielii ei.

Şi nu mai contau consecinţele, probabil covorul era deja ud de la hainele lor, o veioză era spartă, vecinul era iritat, dar ce dacă? Era momentul lor.

În întunericul camerei, doar luna lumina, dar el îi privea chipul, o dezmierda şi apoi, degetele lui simţeau conturul buzelor ei. Unghiuţele erau spini tandri pentru spatele lui, iar din când în când, strângea cearceaful, şi-şi muşca dulce, dar însetată iubitul, de lobul urechiuţei, pe care o considera drăgălaşă.

Noaptea fusese dulce, furtunoasă, în flăcări. Dimineaţa fusese mai dură la vederea peisajului de după război. Un război dulce, pătimaş, dorit de amândoi.

Ştefania Minia

ZBANG!

   După mult timp

     M-a lovit creaţia. Acea creaţie pierdută. Fazele acelea depresive ale scriitorilor, cu ore întregi trecânde privind monitorul laptopului. M-a lovit un dor turbat de viitor. Şi toată această postare se datorează Mirunei Bărdulete, care m-a făcut să realizez exact ce simt în legătura cu munca mea nebună. Munca mea de 24 din 24. Jurnalism, entuziasmant jurnalismul ăsta!! Articol banal. Ştefania trebuie să fie mai seacă. Checked. Articol spectacol. Ştefania „o arde”  în metafore, trebuie să fie şi acrită. Checked. Articol, articol, articol, mmm, Ştefania evoluează. Ştiţi că-mi stresez dirigintele cu încăpăţânarea şi articolele. Cred că s-a simţit bine la Constanţa când, în timpul nopţii îmi corecta prima mare minune, debutul meu în societatea jurnaliştilor. WOW, da, „Ştefania, chiar ai evoluat!”. Şi cum bine spunea Miruna, să-mi văd numele ca redactor şef, nu a fost uşor. Deloc. Pentru mine plăcere, pentru mama, nebunie. Cum să nu-i doarmă fata deloc şi să mai bea şi atâta cafea. Dar cu toată plăcerea asta dulce, a venit ideea că nu voi mai prinde eu aşa timpuri bune. „Măi fetiţă, tu te cam înveţi cu succesul.” Şi până acum a fost floare la ureche. Scria drăguţa de mine articole pe bandă. Ba mai mult, m-am apucat eu aşa ca o fată silitoare de învăţat. Şi e tare amuzant să mă vedeţi descriind un scaun şi să învăţ gramatica din clasa a 8-a. Şi se apucă fetiţa de mine să scrie articol cu supratitlu + titlu, apoi titlu + subtitlu, supratitlu + titlu + subtitlu, supratitlu + titlu + subtitlu + şapou, titlu + şapou, şi în final titlu + motto + şapou. Nu ai înţeles, aşa-i? Nici eu nu le pricep, doar le ştiu, spre fericirea mea. Şi mă loveşte Miruna, trebuie să învăţ scumpul de DOOM2, unde panoramă e sinonim cu panaramă. Dacă vezi un peisaj mirific, să ai grijă să-l numeşti PANARAMĂ. Am râs copios la descoperirea nenorocirii. Dar asta-i România. Şi stai aşa, că nu am terminat. Primesc naraţiune. Şi eu tocmai ce spuneam că am fost secată. „Hai domnişoară, scrie, scrie şi descrie, mai ai metafore în vocabular, sau eşti mare critic ironic?” Trăiască profesorii şi cărţiile şi miile de culegeri. Trăiască! „Dă comandă de culegere, ce aştepţi? Fă rost de broşură, mulţumesc Miruna! Dă comandă de manual mareeee, să-ţi poţi sparge capul cu el. Staiiii aşa că uiţi ceva Ştefania, cana mare încoronată britanic de 500 ml plină cu o dulce otravă maro, CAFEA!” Gata, m-am aranjat cel puţin pentru următorii şase ani. 

     Şi acum, ia uite, nu m-am plâns, am făcut „artă”.                                          

Ştefania Minia