Umor dulce
O luă în braţe atât de delicat, la fel ca altă dată. Dar ea, obrăznicătura, nu avea nici urmă de ruşine. Se juca ironic cu degetele pe gâtul lui, poate, poate îl va învăţa ce vrea ea.
―Haide, nu fi timid, îi spuse cu un zâmbet ştrengăresc, diabolic.
Cum să fie timid? Ştia şi ea că nu-i aşa, dar cum altfel să-i dea foc, să rupă imaginea seriozităţii lui.
Chicoti. Mm, se găsiră, chip de înger, gânduri necurate. Palmele lui o cuprindeau acum neruşinate, iar degetele se jucau pe spatele ei:
―Cât de aproape sunt de spargerea gheţii?
―Cald.
Prins în jocul ei, coborî cu sărutări pe gât, iar degetele continuau să se joace pe spatele diavoliţei.
―Dar acum?
―Fierbinte, spuse fata. Eşti foarte aproape.
Mult prea grăbiţi se îndreptau spre scara blocului, probabil în vreun apartament.
La etajul enigmatic, puse mâna pe clanţă printre săruturi jucăuşe şi chicoteli.
―ARDE!
Sacoul lui zboară, mmm, bucătăria îi aşteaptă, şi masa e goală. O ridică, o sărută, respiraţia îi accelerează şi încet, rochia ei lungă, verde, vaporoasă este ridicată uşor, odată cu atingeri deloc nevinovate ale picioarelor. Clic, se deschide un nasture de la cămaşa lui, doi ... şi respiraţiile accelerează zgomotos şi ea oftează, şi ....
―Ce Dumnezeu faceţi aici? −apăru un bătrânel la vreo 65 de ani, trezit de zgomotul unui scaun în cădere.
Fata se înroşi, dar el o ascunse în spatele lui şi întrebă calm:
―Nu suntem în 7?
―Nu, sunteţi la 5.
―O, ce greşeală, ne cerem mii de scuze, nu am fost atenţi.
Îşi luă sacoul şi ieşiră amândoi împleticindu-se de râs.
―Tineri neliniştiţi şi fără somn, strigă moşuleţul.
Săruturile continuară pe hol, în drumul lor spre apartamentul 7.
―Tu nu te-ai gândit că trebuia să foloseşti cheia să intri?
―Ba da, la cheie m-am gândit, zvăpăiato, când eu mă împiedic de rochia ta.
Deschise acum uşa, trânti cheile şi sacoul, o luă în braţe şi în următorul moment erau pe jos, râzând ca doi copii de ultima trăsnaie: geamul spart cu mingea. Şi se mai deschid nasturi, dar rochia e tot lungă, şi în încercările grăbite, pasionale de a-i simţi pielea, trage jos veioza de pe noptiera din sufragerie.
―O să ne ucidă ai tăi pentru veioză.
―Taci!
―Nu! −O sărută atât de plin de dragoste.
―Acum taci?
―Nu! −Şi îi muşcă buza, apoi umărul.
―Eu zic să mergem în cameră, evităm distrugerea în masă a apartamentului.
―Dumnezeule, dar mult vorbeşti, îi spuse sorbind-o din priviri şi zâmbindu-i, treci aici!
Deschise uşa de la baie şi se auzi un ţipăt înfundat de râsete, de împotrivire.
―Poate aşa taci!
Intrară în cabina duşului, el dădu drumul apei, care acum se prelingea pe trupurile lor arzătoare, pline de dorinţă.
―Acum nu o să ne mai încurce rochia asta, pacoste ce-mi eşti!
Picuri de apă însemnau drumul lor către pat, în care se întinseseră uzi, şi un fermoar se auzi deschizându-se. Formele îi erau evidenţiate de materialul verde, vaporos, devenit translucid în contact cu apa.
Se auzeau răsuflări calde de plăcere, iar mâinile lui urcau pe picioare ştergând stropii de apă şi alternând cu săruturi îndrăzneţe, făcând astfel să tremure fiecare por al pielii ei.
Şi nu mai contau consecinţele, probabil covorul era deja ud de la hainele lor, o veioză era spartă, vecinul era iritat, dar ce dacă? Era momentul lor.
În întunericul camerei, doar luna lumina, dar el îi privea chipul, o dezmierda şi apoi, degetele lui simţeau conturul buzelor ei. Unghiuţele erau spini tandri pentru spatele lui, iar din când în când, strângea cearceaful, şi-şi muşca dulce, dar însetată iubitul, de lobul urechiuţei, pe care o considera drăgălaşă.
Noaptea fusese dulce, furtunoasă, în flăcări. Dimineaţa fusese mai dură la vederea peisajului de după război. Un război dulce, pătimaş, dorit de amândoi.
Ştefania Minia
