Până la urmă, tot speranța moare ultima
Mi-amintesc că străbunica se plângea la străbunicul, și el râdea. Mi-amintesc că mama îi făcea lui câte o cafeluță pe ascuns pentru că-l certa străbunica. Știu când eu, un drac de copil, luam un baston și în spatele ei o imitam. Mergeam cocoșată, mă țineam de spate și mă văicăream. Dar mai știu că străbunica se aprindea dacă străbunicul arunca vreo privire ghidușă preotesei. Și totuși, au murit împreună. El a cerut zece femei de soție, le-a păcălit, dar tot la ea s-a întors. Deși râdea de se prăpădea, o ținea în brațe când ea plângea ca un copil că eu i-am distrus păpușile de colecție de peste o sută de ani. Am avut grijă să le dau cu loțiuni, creme și să le smulg părul. Cu toate astea, au îmbătrânit împreună. La asta visăm toți. Și ce simțeam eu acolo la ei acasă, deși eram așa mică, era iubire. Și mai știu că în lumea asta, nu mă va iubi și nu mă va respecta alt bărbat mai mult decât tata. Da, e prematur să gândesc departe, dar felul în care mă privești tu, da, tu, tu, nu tata, îmi dă speranțe că voi trăi și eu ce au trăit străbunicii mei. Un singur lucru mă descurajează. Societatea de azi. Așa că eu nu mișc de teamă, mă pierd într-o privire și sper că cineva, poate el, va râde de văicărelile mele, dar mă va ține în brațe și mă va săruta pe frunte, când slăbiciunea femeii din mine iese la iveală. Și mai sper că viața va ști să mă întoarcă mereu la acel el care e al meu, dar și în locul potrivit pentru mine.
Ș.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu