Descoperiri
Nu
merge măi! Când nu merge, nu merge. Am idei despre cum visez măsline, despre
cum voi dormi într-un hamac, despre cea mai liniștită vară din viața mea, și
totuși, plictisită, dar fericită, artistul din mine se ascunde de mai bine de
un an. Despre iubire, am ajuns în punctul în care cred că am epuizat toate variantele
legate de cum e și nu e iubirea. În legătură cu alte subiecte, voi filozofa.
Oricum, sunt sigură că-i grav atunci când îți iei un prieten în brațe la
marginea zebrei și te gândești că șoferii vor opri fiindcă au impresia că noi dorim
să traversăm. Tot grav e când vezi indicatoare pe stradă și scoți harta rutieră
din geantă. E ciudat când cățelul devine mireasă doar pentru că-mi rumegă
buchetul de flori. M-ar tenta să mai scriu despre iubire, dar nu-mi arde acum
să inventez povești, care vor sfârși prin a nu fi originale. Undeva, în vreo
carte, în vreun film, au o ramură de început, așa că mă bucur de povestea mea
de dragoste, care nu există, sau există. M-am tot gândit, ce ar fi să nu fiu
mulțumită pe deplin de ceea ce voi întâlni în viață? Am ajuns aici, când s-a
trezit ceva matern prin mine, să explice unui puști timid, că în viață va
cunoaște fete pentru care va simți ceva intens, dar va fi doar sexual, va
întâlni fete pe care le va dori și când le va avea, o să aibă impresia că-și
sărută sora, o să fie și acele fete bune din toate punctele de vedere, dar
aleasa o va simți. I-am spus că din atâta iubire pentru ea, se va mulțumi doar
cu îmbrățișări și va zbura, însă va rezista mult și bine fără atingeri de
cuplu. Apoi m-am gândit că-s o proastă, și că inevitabil îi introduc în cap
puștiului ideea de „friend zone”. Mai la sfârșitul discuției, am realizat că
nici în teorie nu mai sunt bună ca alta dată, fiindcă eu una nu pot explica
acum de ce-l iubesc pe cel iubit. Știam asta cândva, acum, habar nu am. Știu
doar că zâmbesc fără să vreau, și că-l iubesc.
Ajung
apoi în punctul în care realizez că obișnuiam să scriu multe pagini și le
numeam opere, acum mă chinui la una, nu mai transmit emoții și vorbesc sec.
Poate scriam mult și prost, dar acele scrieri păreau a fi mai apreciate. Poate
erau scrieri copilărești, dar îmi plăcea să simt „copila din mine” acolo.
Cineva, a făcut odată o remarcă despre această structură de cuvinte, care e
nelipsită din vechile „opere”. Poate exact ce nu mai apare aici, acum, am
pierdut: copila, entuziasmul, naivitatea, și ceea ce am câștigat, e o
nenorocită de maturitate, care mi-a răpit curajul de a visa, care mi-a zis că
mai bine nu spun ce simt, decât să pierd oameni, care s-a plictisit de
prefăcuții, de care altă dată, copila râdea. Acum matura e o nemernică: spune
PA și scuipă tot în fața oamenilor de cacao, la orice lucru deranjant, are deja
o teorie de ținut și nu-i pasă. Dar e o nepăsare din aceea leneșă, plus dulcele
și ironicul spirit de a critica, dobândit din jurnalism. Se mai interesează de
viața câtorva apropiați, și e clar că aceia au ceva, de încă-mi pasă. În
schimb, sunt tot drăguță și zâmbitoare, până îmi atingi codița ceva mai dur, că
doar îmi plac numai mângâielile. Mângâieli am spus, nu pupat în fund!
Și
cred că am ajuns să dau dreptate și adulților, că vrei, nu vrei, fiecare e
pentru el, și de ce aș mai face-o eu pe adolescenta eroină, mama răniților,
când restul m-ar tăia dacă au ocazia? Cât despre marea iubire, aceea, prima,
unica și de neuitat, tot mai cred c-ar trebui să ținem de ea cu dinții, doar
că, zic adulții : „Aceea e magică, nu rămâne, decât în amintiri.”. Ei, nu zău?
Ba da, rămâne, dar când părăsim adolescența, ne cam plictisim de drame, de
luptat, și până la urmă ne mulțumim cu ideea „să pună celălalt suflet mai mult
și eu sunt fericit”. Tot mai mult te împlinește o iubire care te face fericit,
dar te și consumă. Că altfel, expiri înainte de a fi consumat, și stai, te
retragi la o cabană, sau în casă, te îndepărtezi și de lume și de gălăgie și
cam astea-s etapele după părăsirea dramelor. Și mori.
ȘTEFANIA MINIA
