Timpul nu rezolvă, schimbă
Nu obişnuia să facă asta. Mereu era o copilă pentru care nimic nu era greu, nimic nu era imposibil şi care cu siguranţă nu alerga nebună după fiecare secundă din viaţa ei. Trăia ca şi cum nu va muri niciodată. Şi totuşi, în ciuda voinţei ei, a crescut, şi pierdea treptat copila. Ar fi preferat să-i scrie o scrisoare acelei fetiţe care o păstra puternică, fără nicio urmă de maturitate. Se pare că a pierdut-o în nopţile cu lacrimi când a pierdut şi dragostea adevărată şi de aici a început negarea, frica de prea multă maturitate şi groaza că nu-şi va putea împlini un vis, acela de a fi singura femeie care se căsătoreşte din dragoste pură, adevărată, nu din dragoste învăţată, din obişnuinţă. Dar l-a cunoscut pe el când era în pragul regăsirii de sine şi atunci s-a pierdut cu adevărat. Atunci realitatea a izbit-o în faţă şi a învăţat-o la câte renunţi pentru cel iubit, sau cum laşi orgoliul deoparte, şi nu era prea mândră de asta. Acum avea nevoie de siguranţa zilei de mâine şi niciodată nu a căutat aşa ceva. A făcut paşi importanţi pentru femeia care va deveni, a realizat că poate merge perfect drept şi singură, dar că siguranţa din pasul ei trebuia întreţinută de o prezenţă masculină. O prezenţă care să o accepte fără măşti, să o ridice atunci când cade, fiindcă ea, altă dată ar fi putut să o facă singură, ce-i drept, în ceva mai multi timp. A durut-o să realizeze că faima şi prestigiul ce şi-i l-a obţinut prin muncă, sunt inutile dacă nu are cu cine să le împartă, dacă la sfârşitul zilelor obositoare el nu e acolo să o sărute protector pe frunte şi să-i îmbrăţişeze trupul extenuat. Doar că.....prezenţa masculină o seca mai mult decât să-i ofere siguranţă, a făcut singură paşii şi ar fi rupt angajamentul, dar era dureros gândul singurătăţii, aşa că încerca doar să profite de momentele în care el se întorcea la realitate, puţin şi-n lumea ei, păcat că mai multe erau momentele când vorbea doar cu un trup părăsit de atenţie şi dragoste.
Şi în acel moment apare regretul că a renunţat la atâtea lucruri care au definit-o ca persoană doar pentru câteva clipe de fericire. Ei şi aşa a înţeles cât tânjeşte omul după fericire, după zâmbete sincere venite din suflet.
Dar, chiar şi aşa, a fiert în suc propriu, gândind cât de bine şi de sigură ar fi pe ea, dacă ar fi din nou singură, însă teama de o căzătură fatală au păstrat-o în sucul propriu. ....Şi sentimentele pentru el. Cât o vor mai ridica şi prietenii şi cât îi vor mai schimba bandajele? Nu pentru mult timp, pentru că niciun suflet milos nu-l poate privi pe altul cum se autodistruge. Dar ce să mai facă, sfatul tuturor era să aibe răbdare pentru că timpul le va rezolva pe toate, dar Doamne, când vor înţelege oamenii că nu avem timp să aşteptăm timpul ? Anii aceştia trec din ce în ce mai repede pe lângă ea, făcându-i în ciudă. Şi nu, timpul nu rezolvă nimic, nu vindecă, doar ne schimbă. Dacă după o despărţire nu apare altcineva care să ne iubească, gândul va fi tot la trecut, pentru că putem supravieţuii în acestă lume doar după regula „Cui pe cui se scoate.”
Şi se pare că mereu va rămâne aceeaşi, chiar dacă a pierdut încet copila, sau poate-i mai apare în ceaţă ca o stafie, aceeaşi care pierde din cauza sincerităţii şi aceeaşi care e apreciată ca o valoare, nu ca un om cu sentimente.
