Eu sunt minunea în viaţa mea!
Trecutul nu iartă. Ne dă doar timp să creştem, să ne maturizăm. Se întoarce din mormânt şi bântuie dacă nu a fost îngropat cum se cuvine. Acum suntem nevoiţi să îi înfigem un ţăruş de lemn în inimă. Suntem laşi, luptăm, şi apoi lăsăm să plece premiul. Ne păstrăm orgoliul, trăim în extremităţi la polii opuşi sentimentelor noastre. Vrem totul, dar nu avem nimic. Ne minţim, dar subconştientul bântuie―o altă fantomă pe urma noastră. Vom alunga aceşti vampiri, secători de viaţă din zilele pe care le mai avem de trăit?
Credem că noutatea este singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat. Doar credem. Creştem, iertăm şi încă iubim. Nu mai lăsăm orgoliul să ne ia tot. Merităm măcar puţin, cu preţul umilirii. Facem asta doar pentru că astfel ne e construită imaginaţia, aceasta este structura unei fiinţe. Acţiunile trecute ne aduc vise. Momentele frumoase aduc raiul, pe când o amintire urâtă ne provoacă coşmaruri.
Şi acum decidem! Alegem să ne întoarcem la amintirile frumoase, doar aşa vom mai câştiga câteva nopţi cu vise dulci.
Uneori alegem să evităm realitatea, dar uităm să ne gândim la consecinţe. Marcăm momente cu melodii şi versuri, dar în lista player-ului trecem de ele. Dor prea tare. Ducem dorul persoanelor iubite, dar nu le spunem decât când e prea târziu.
Exact de aceste motive vrem să scăpăm. Am învăţaţ că de cele mai multe ori viaţa ne dă lămâi, de aceea trebuie să facem limonadă, şi totodată să luăm tot ce e mai bun într-o zi. Să apreciem persoanele din viaţa noastră şi să nu le lăsăm sub niciun preţ să părăsească drumul principal şi cărările pe care şi-au lăsat paşii în gândul nostru.
Când vom fi cu adevărat sinceri? Sperăm la iubiri absolute şi orice femeie doreşte să se căsătorească din dragoste. Niciuna nu face asta, e doar obişnuinţa. Iubirea absolută e la prima vedere, e totală şi eşti sigură că-l cunoşti de o viaţă. E atunci când nimeni şi nimic nu-ţi şterge amintirea lui, când oricât ai vrea să mai iubeşti, nu mai e loc de altcineva.
Vrem, ardem să avem toate acestea şi nu facem nimic. Privim secundele cum trec pe lângă noi, le facem cu mâna. Ne e frică să stăm în ploaie ca nu cumva să ne cedeze corpul, dar oare ştim că sufletul are nevoie de căldura acelor stropi?
Privim cerul prin geam, în loc să simţim iarba şi acel albastru cald, contopindu-se cu noi.
De câte ori ai privit un om în ochi şi i-ai văzut sufletul cu adevărat; să te simţi rupt de tot, să simţi minunea vieţii în ochii aceia? O singură dată în viaţă reuşim această performanţă. Şi doar un zâmbet te îmbrăţişează în acel moment, şi doar nişte ochi calzi, fericiţi te fac să pluteşti.
Nu ştim să spunem pe moment ce simţim, doar ca să evităm amăgirea. Ar trebui să ne trezim la realitate şi să ştim că viaţa nu aşteaptă. TRECE.
Şi era soare, zi, amurg cald şi a început să plouă şi e noapte. Aşa a trecut timpul cât am scris. Dar viaţa ta?
Ştefania Minia
