Timpul nu rezolvă, schimbă

Timpul nu rezolvă, schimbă

                                                                   

Nu obişnuia să facă asta. Mereu era o copilă pentru care nimic nu era greu, nimic nu era imposibil şi care cu siguranţă nu alerga nebună după fiecare secundă din viaţa ei. Trăia ca şi cum nu va muri niciodată. Şi totuşi, în ciuda voinţei ei, a crescut, şi pierdea treptat copila. Ar fi preferat să-i scrie o scrisoare acelei fetiţe care o păstra puternică, fără nicio urmă de maturitate. Se pare că a pierdut-o în nopţile cu lacrimi când a pierdut şi dragostea adevărată şi de aici a început negarea, frica de prea multă maturitate şi groaza că nu-şi va putea împlini un vis, acela de a fi singura femeie care se căsătoreşte din dragoste pură, adevărată, nu din dragoste învăţată, din obişnuinţă. Dar l-a cunoscut pe el când era în pragul regăsirii de sine şi atunci s-a pierdut cu adevărat. Atunci realitatea a izbit-o în faţă şi a învăţat-o la câte renunţi pentru cel iubit, sau cum laşi orgoliul deoparte, şi nu era prea mândră de asta. Acum avea nevoie de siguranţa zilei de mâine şi niciodată nu a căutat aşa ceva. A făcut paşi importanţi pentru femeia care va deveni, a realizat că poate merge perfect drept şi singură, dar că siguranţa din pasul ei trebuia întreţinută de o prezenţă masculină. O prezenţă care să o accepte fără măşti, să o ridice atunci când cade, fiindcă ea, altă dată ar fi putut să o facă singură, ce-i drept, în ceva mai multi timp. A durut-o să realizeze că faima şi prestigiul ce şi-i l-a obţinut prin muncă, sunt inutile dacă nu are cu cine să le împartă, dacă la sfârşitul zilelor obositoare el nu e acolo să o sărute protector pe frunte şi să-i îmbrăţişeze trupul extenuat. Doar că.....prezenţa masculină o seca mai mult decât să-i ofere siguranţă, a făcut singură paşii şi ar fi rupt angajamentul, dar era dureros gândul singurătăţii, aşa că încerca doar să profite de momentele în care el se întorcea la realitate, puţin şi-n lumea ei, păcat că mai multe erau momentele când vorbea doar cu un trup părăsit de atenţie şi dragoste.

Şi în acel moment apare regretul că a renunţat la atâtea lucruri care au definit-o ca persoană doar pentru câteva clipe de fericire. Ei şi aşa a înţeles cât tânjeşte omul după fericire, după zâmbete sincere venite din suflet.

Dar, chiar şi aşa, a fiert în suc propriu, gândind cât de bine şi de sigură ar fi pe ea, dacă ar fi din nou singură, însă teama de o căzătură fatală au păstrat-o în sucul propriu. ....Şi sentimentele pentru el. Cât o vor mai ridica şi prietenii şi cât îi vor mai schimba bandajele? Nu pentru mult timp, pentru că niciun suflet milos nu-l poate privi pe altul cum se autodistruge. Dar ce să mai facă, sfatul tuturor era să aibe răbdare pentru că timpul le va rezolva pe toate, dar Doamne, când vor înţelege oamenii că nu avem timp să aşteptăm timpul ? Anii aceştia trec din ce în ce mai repede pe lângă ea, făcându-i în ciudă. Şi nu, timpul nu rezolvă nimic, nu vindecă, doar ne schimbă. Dacă după o despărţire nu apare altcineva care să ne iubească, gândul va fi tot la trecut, pentru că putem supravieţuii în acestă lume doar după regula „Cui pe cui se scoate.”

Şi se pare că mereu va rămâne aceeaşi, chiar dacă a pierdut încet copila, sau poate-i mai apare în ceaţă ca o stafie, aceeaşi care pierde din cauza sincerităţii şi aceeaşi care e apreciată ca o valoare, nu ca un om cu sentimente.

Ştefania Minia

Eu sunt minunea în viaţa mea!

                                Eu sunt minunea în viaţa mea!

Trecutul nu iartă. Ne dă doar timp să creştem, să ne maturizăm. Se întoarce din mormânt şi bântuie dacă nu a fost îngropat cum se cuvine. Acum suntem nevoiţi să îi înfigem un ţăruş de lemn în inimă. Suntem laşi, luptăm, şi apoi lăsăm să plece premiul. Ne păstrăm orgoliul, trăim în extremităţi la polii opuşi sentimentelor noastre. Vrem totul, dar nu avem nimic. Ne minţim, dar subconştientul bântuie―o altă fantomă pe urma noastră. Vom alunga aceşti vampiri, secători de viaţă din zilele pe care le mai avem de trăit?

Credem că noutatea este singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat. Doar credem. Creştem, iertăm şi încă iubim. Nu mai lăsăm orgoliul să ne ia tot. Merităm măcar puţin, cu preţul umilirii. Facem asta doar pentru că astfel ne e construită imaginaţia, aceasta este structura unei fiinţe. Acţiunile trecute ne aduc vise. Momentele frumoase aduc raiul, pe când o amintire urâtă ne provoacă coşmaruri.

Şi acum decidem! Alegem să ne întoarcem la amintirile frumoase, doar aşa vom mai câştiga câteva nopţi cu vise dulci.

Uneori alegem să evităm realitatea, dar uităm să ne gândim la consecinţe. Marcăm momente cu melodii şi versuri, dar în lista player-ului trecem de ele. Dor prea tare. Ducem dorul persoanelor iubite, dar nu le spunem decât când e prea târziu.

Exact de aceste motive vrem să scăpăm. Am învăţaţ că de cele mai multe ori viaţa ne dă lămâi, de aceea trebuie să facem limonadă, şi totodată să luăm tot ce e mai bun într-o zi. Să apreciem persoanele din viaţa noastră şi să nu le lăsăm sub niciun preţ să părăsească drumul principal şi cărările pe care şi-au lăsat paşii în gândul nostru.

Când vom fi cu adevărat sinceri? Sperăm la iubiri absolute şi orice femeie doreşte să se căsătorească din dragoste. Niciuna nu face asta, e doar obişnuinţa. Iubirea absolută e la prima vedere, e totală şi eşti sigură că-l cunoşti de o viaţă. E atunci când nimeni şi nimic nu-ţi şterge amintirea lui, când oricât ai vrea să mai iubeşti, nu mai e loc de altcineva.

Vrem, ardem să avem toate acestea şi nu facem nimic. Privim secundele cum trec pe lângă noi, le facem cu mâna. Ne e frică să stăm în ploaie ca nu cumva să ne cedeze corpul, dar oare ştim că sufletul are nevoie de căldura acelor stropi?

Privim cerul prin geam, în loc să simţim iarba şi acel albastru cald, contopindu-se cu noi.

De câte ori ai privit un om în ochi şi i-ai văzut sufletul cu adevărat; să te simţi rupt de tot, să simţi minunea vieţii în ochii aceia? O singură dată în viaţă reuşim această performanţă. Şi doar un zâmbet te îmbrăţişează în acel moment, şi doar nişte ochi calzi, fericiţi te fac să pluteşti.

Nu ştim să spunem pe moment ce simţim, doar ca să evităm amăgirea. Ar trebui să ne trezim la realitate şi să ştim că viaţa nu aşteaptă. TRECE.

Şi era soare, zi, amurg cald şi a început să plouă şi e noapte. Aşa a trecut timpul cât am scris. Dar viaţa ta?

Ştefania Minia

Letter to you

 Încep cu o frază a scriitorului meu preferat, Marc Levy: „Se zice că, pentru a te vindeca de un amor, ai nevoie de jumătate din timpul cât a durat.”
 Dar dacă iubirea e din altă viață, timpul omenesc nu va fi de ajuns să te vindece.

For my precious,

Inima oceanului e la mine. Asta şi toate amintirile, locurile, clipa binecuvântată când te-am cunoscut şi cea nenorocită când te-am pierdut.

Am ştiut să te port cu mine şi în ultimul vis din-aintea morţii ce venea să mă onoreze cu prezenţa.

Am ştiut să păstrez zâmbetul pe faţă cum mi-am promis şi am continuat să scriu cum ţi-am promis. Nu ştiu exact ce ai mai citit, dar una rămâne legată de noi şi de adolescenţă. De iubirea nebună pe care ţi-am purtat-o.

Mi-am continuat viaţa, am sperat să te revăd, să-mi spui că mă iubeşti şi mă vrei înapoi. Am visat tot timpul să fiu fericită, să întâlnesc o iubire măcar cât jumătate din ce aveam pentru tine. O iubire adevărată nu moare. Am adus pe lume o minune, şi l-am iubit pe tatăl ei, dar nu cum te-aş fi iubit pe tine. Am zâmbit când urla prin casă :” tatăă”, dar nu cum aş fi zâmbit dacă ştiam că “tatăă” ai fi fost tu.

În tot acest timp, nu ştiu tu cât de fericit ai fost, sau dacă ţi-ai dechis inima şi dacă cineva te-a iubit ca mine : “în ciuda a ceea ce erai şi nu pentru cine erai”.

Şi nu mai am nici măcar o poză cu tine, dar în mintea mea e poza perfectă, imaginea ta.

În această clipă, nimic nu mi-aş dori mai mult decât să-ţi văd zâmbetul pentru ultima dată şi să te strâng în braţe cum nu am putut să o fac nicicând.

Te-aş fi făcut fericit, dar nu m-ai lăsat. Ultima oară te-am văzut când încă îmi zâmbeai şi mă amăgeai: “Vorbim noi. Ceau.” . Şi aşa s-a terminat ceva ce a început acum 55 de ani în urmă. Ceva ce m-a urmărit întreaga viaţă din umbră: amintirea ta.

A început cu un zâmbet pe care-l iubeam şi s-a terminat cu acelaşi zâmbet.

Te-am simţit laş în toţi aceşti ani. Am vrut de atâtea ori să te întorci să mă opreşti.

În braţele soţului te simţeam pe tine. Până şi fata mea îmi amintea de copila din mine de pe atunci. Sper doar ca ea să iubească un om care să o merite, şi care, dacă e nevoie, să lupte cu preţul vieţii pentru a o avea.

Şi chiar înainte să mă avânt în ghiarele morţii, am tot imaginea ta, nu a soţului, şi a iubitei mele fiice. John m-a iubit enorm, iar eu nu-l meritam, dar s-a mulţumit să trăiască în umbra ta, doar pentru a mă avea câteva clipe cu inima lânga el, pentru a-mi gusta buzele. Şi el a luptat cu cel mai groaznic duşman pentru a fi a lui. Cu amintirea ta.

L-am găsit în atâtea nopţi plângând, pe el, un bărbat, şi totodată l-am auzit de atâtea ori blestemându-te că i-ai întunecat fericirea alături de mine. Nu te-a cunoscut şi nici nu i-am povestit vreodată multe de tine, mă simţeam vinovată că nu-l pot iubi cum merită.

Până şi în nopţiile tandre te blestema printre dinţi, când deşi eram a lui, mă simţea cu gândul departe.

Nu ştiu dacă am fost o soţie bună, sau o mamă strălucită. Mă gândesc că pentru lumea în care trăim trebuia să îmi educ fiica mai dur, mai raţional, şi totuşi am învăţat-o dulceaţa vieţii şi visele frumoase. Sper doar ca ea să nu fie la fel de visătoare ca mine, cum îmi spuneai : “zăpăcită, siropoasă” ?

Pe lângă femeia de succes, acea visătoare care şi-a scris viaţa în cărţi, am fost femeie. Una care a făcut şi greşeli. Cea mai mare greşeală, dar şi o minune de altfel, a fost că te-am iubit şi încă o fac. Deşi mi-am continuat viaţa, nu mai eram eu stăpână pe ea. Raţiunea a fost cea care m-a condus după ce ai plecat tu. Am păstrat copila în scrieri şi puţin în realitate. Prinţul s-a îndrăgostit atât de femeia, cât şi de copila din mine, dar şi de fiecare zâmbet sau lacrimă.

Eu, probabil fusesem creată pentru acest prinţ, şi el m-a aşteptat toată viaţa, dar nu era pentru mine. Aveam multe în comun de altfel, doar că îmi păreau banalităţi. În schimb, ţin minte şi acum lucrul pe care-l uram amândoi. Probabil eram singurii cărora nu le plăcea MIEREA. Nu ştii câţi bărbaţi am alungat din viaţa mea doar pentru că iubeau mierea şi încercau să mă convingă să mănânc.

Îmi amintesc şi cum alţii m-ar fi protejat de bulgări de zăpadă, pe când tu, mă protejai până ce dădeai. Şi parcă acea zăpadă era mai caldă când venea de la tine. Nu pot uita nici telefoanele târzii, când şoaptele noastre tulburau liniştea nopţii. De fapt, nu am uitat nimic din toate amintirile noastre. Sper că nici tu.

Sper că ai fost fericit şi iubit aşa cum meritai.

Cu dragoste, a ta bătrânică,

MADELAINE.

10 iunie 2064

LONDRA

Ștefania-Mădălina Minia