luni, 24 iunie 2013

Proiectul anunțat



NU AM CREZUT PÂNĂ ACUM







1. Dacă nu ai Facebook, nu exiști. Atât de simplu.




     Am decis că am nevoie de o pauză. De tot, toți și toate. Inclusiv de Facebook. Mă țin de cuvânt, am de învățat, am o viață, iar afară, printre toți picurii de ploaie, mai dă și soarele. Eu sunt prima care vrea să-l vadă. Am avut parte de cea mai mare eliberare atunci când mi-am închis celebrul cont. De Facebook, desigur. Din păcate, nu m-a ținut decât vreo săptămână. Nu că aș fi eu lipsită de voință, dar aveam nevoie urgentă de ceva. Și dă telefoane, e-mailuri, încearcă să afli de la alții. Nimic! Băi frate, m-a înghițit Facebook-ul! Nu m-aș fi enervat atât de tare, dar știam că pot fără el. Ei bine, nu! Și e „nu”, nu pentru că nu pot eu, ci pentru că lumea se mișcă prea repede. (Eram deja în urmă cu știrile.) Pentru că problema mea putea fi rezolvată cu un telefon. Da? Cum? -„Hei, alo, știu că ziua ta e zilele astea, dar nu mai știu exact când. Îmi poți spune, te rog? Îmi place să zic personal astfel de urări, mai ales persoanelor la care țin. Dar știi, mă stresează Bac-ul și am uitat. Deci? Aa, e azi, ce la fix! La mulți ani!”
     Hai, nu zău! Da, știu, mare pagubă să nu zici cuiva „La mulți ani!”. Pentru mine e. Pentru că iubesc oamenii din viața mea și-mi place ca și ei să știe asta. Nu ar fi singura problemă, dar am ales-o pe cea mai banală. Mai sunt lucruri private. IMPORTANTE! Nu like, nu comment, nu să văd ce face vecinul. Poate facultate, examen.
    Sunt revoltată pentru că acum ceva timp, am avut onoarea de a lua parte la o discuție liberă inițiată de Ionuț Codreanu de la „Agenția de monitorizare a presei”. Veșnica problemă este excesul de internet, telefonie și facebook. Exces pe care unii dintre noi nu ar vrea să-l facă. Dar sunt nevoiți. Și, acum, „gurile rele” îmi vor spune că nu e adevărat, că dacă ai voință faci orice. Da, de acord. Dar nu pentru o perioadă îndelungată. Nu când e vorba de internet. Și eu sunt mare guralivă, dar ceea ce urmează mi-a închis gura. Poate pentru că mereu învăț câte ceva, mai ales de la oameni cu adevărat inteligenți, dar, cred că de această dată am mai multe „teme pentru acasă”. Mai mult de gândit și mai puțin de vorbit. 
      Țin să termin cu mulțumiri zeităților. Doar pentru că mai există oameni ca Ionuț Codreanu.





Filmulețul:

Aici îl aveți și cu subtitrare:














2. Din dragoste pentru (orice în afară de) BAC






       Sincer. În ultimul timp mă simt proastă. Chiar nu am alt cuvânt. Nu pot să mă apuc de învățat. Sau nu vreau. Cine știe ce notă voi lua... Da, toți așteaptă note mari. Aș aștepta și eu, că-s capabilă, dar cam leneșă în ultimul timp. Ideea e că fac tot altceva, studiez oameni, compar, rămân uimită, numai să uit de Bac. Calendarul face deja „tic-tac”.
        Mă tot gândesc că vreau la București, că vreau să urmez „Facultatea de Jurnalism”, că dacă eșuez dau la „Știinte Politice”, dar că nu voi avea „note de buget” nici măcar pentru asta. Și nu-mi prea place politica. Nu cum se practică la noi. De fapt, îmi place când o comentez, din punct de vedere neutru, desigur.
        Da, da, știu, nu interesează pe nimeni ce simt eu. Așa că, mai bine spun povestea care m-a condus la gândurile de dinainte. Am cunoscut un om dintr-o greșeală. Mai târziu mi-am dat seama că e o greșeală fericită. Îmi citez prietena: „Cerul te vrea la jurnalism!” Acest om mi s-a prezentat atât de modest, încât nu aș fi bănuit ce face. Dar după ce a deschis gura, am realizat câte nu știu și cât mai am de lucrat pentru a fi un om de succes. Are o istorisire despre biblioteca părinților, acea bibliotecă a copilăriei, din care, cândva, a trebuit să ardă o parte, din cauza iernilor geroase. Asta îmi amintește de biblioteca alor mei, din sufragerie și de același destin nefericit al câtorva cărți. Mă întristează că eu, spre deosebire de domnul din poveste, nu le-am citit. Am preferat să fiu o visătoare, din când în când critică, care citește rar cărți de psihologie sau filosofie și care pune totul pe seama lipsei timpului. Omul acesta are timp: are timp să scrie cărți, să comenteze politica, să analizeze, să călătorească în fiecare weekend, îmbogățindu-și cultura și să învețe și pe alții. Partea populației care nu înțelege ce zic va ataca: „Oricine scrie astăzi cărți; oricine e comentator, critic; toți cei care au bani călătoresc.” Bine, atunci vin și întreb: cine e cel care, după atâta experiență, îi mai învață și pe alții? Acest om! Pentru că scrie cărți inteligente, nu din dorința de reclamă; pentru că, deși e tânăr, are o întreagă activitate jurnalistică demnă de lăudat și pentru că succesul enorm pe care îl are i se datorează unei inteligențe sclipitoare și muncii zilnice. E tipul acela de om care uimește peste hotare și care mă face să mă gândesc, uneori rușinată, la faptul că fac parte dintr-o generație care se degradează intelectual, care, treptat, naște noi „profesori Gavrilescu”, neîmpliniți profesional și spiritual.
         Iar dacă vă întrebați, să știți că nu e o celebritate. Din contră. Cred că este una din acele valori necunoscute, de la care se poate încă învăța. Astfel, îmi permit să-l citez pe domnul Lucian Mîndruță: „Mi-e rușine, (...) necunoscutule și necititule. Pentru că am pierdut atâta vreme cu niște neghiobii, în vreme ce tu te chinuiai să trăiești și să scrii pentru unii ca mine. Ocupați să fie și să facă, niciodată cu timp să existe vreun pic...”
    Ca să elucidez misterul, omul din poveste este lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti – Antonio Momoc. - http://www.antoniomomoc.ro/







Ștefania Minia




Copyright 2013 - ©stefania-minnie.blogspot.ro - Design and Coding by Ștefania Minia

duminică, 23 iunie 2013

Anunț! :)

     Am început un fel de mic proiect: o serie nouă despre oamenii care mă inspiră. Astfel, iau naștere mici articole, povestioare, cum vreți să le spuneți, despre oameni pe care îi cunosc și ce impact au în dezvoltarea unei vieți culturale bogate. Sunt ușor misterioase (articolele) și cred că pot fi înțelese numai cu ajutorul unor anexe cu informații exacte (filmulețe educative, biografii, poze, cărți, etc.)
     Sper să învățați câte ceva de la acești oameni și să vă uimească, măcar cât m-au uimit pe mine.

duminică, 13 ianuarie 2013

Partea II

De această dată nu am ales fotografii personale, însă sper că arată bine.


(Umblam pe deviantART și am găsit opere de artă)



(Rezultatul articolului „De ce scriu?”)




(Frumusețea pornește din interior. Elizabeth Taylor)




(!) Pur și simplu există enunțuri care nu pot fi dezvoltate.




(E tot ce ma caracterizează. Viața.)

marți, 8 ianuarie 2013

Partea I

M-am gândit să prelucrez niște fotografii, una câte una, încetișor. Fotografii de-ale mele sau ale prietenilor, cu citate care le caracterizează.



(Mașinuța din București)


(Dobre și cățelușa lui Sasha)


(Peisaj fotografiat de Alys Tiriplică într-o zi dedicată prieteniei)




(Pentru că : Architects are sexiest!)



(Poză de pe geam. Și pentru că iubesc fluturii.)

vineri, 27 iulie 2012

Speranța nu moare


Până la urmă, tot speranța moare ultima




     Mi-amintesc că străbunica se plângea la străbunicul, și el râdea. Mi-amintesc că mama îi făcea lui câte o cafeluță pe ascuns pentru că-l certa străbunica. Știu când eu, un drac de copil, luam un baston și în spatele ei o imitam. Mergeam cocoșată, mă țineam de spate și mă văicăream. Dar mai știu că străbunica se aprindea dacă străbunicul arunca vreo privire ghidușă preotesei. Și totuși, au murit împreună. El a cerut zece femei de soție, le-a păcălit, dar tot la ea s-a întors. Deși râdea de se prăpădea, o ținea în brațe când ea plângea ca un copil că eu i-am distrus păpușile de colecție de peste o sută de ani. Am avut grijă să le dau cu loțiuni, creme și să le smulg părul. Cu toate astea, au îmbătrânit împreună. La asta visăm toți. Și ce simțeam eu acolo la ei acasă, deși eram așa mică, era iubire. Și mai știu că în lumea asta, nu mă va iubi și nu mă va respecta alt bărbat mai mult decât tata. Da, e prematur să gândesc departe, dar felul în care mă privești tu, da, tu, tu, nu tata, îmi dă speranțe că voi trăi și eu ce au trăit străbunicii mei. Un singur lucru mă descurajează. Societatea de azi. Așa că eu nu mișc de teamă, mă pierd într-o privire și sper că cineva, poate el, va râde de văicărelile mele, dar mă va ține în brațe și mă va săruta pe frunte, când slăbiciunea femeii din mine iese la iveală. Și mai sper că viața va ști să mă întoarcă mereu la acel el care e al meu, dar și în locul potrivit pentru mine.


Ș.M.









luni, 16 iulie 2012

Ironia artistului pierdut


Descoperiri 

Nu merge măi! Când nu merge, nu merge. Am idei despre cum visez măsline, despre cum voi dormi într-un hamac, despre cea mai liniștită vară din viața mea, și totuși, plictisită, dar fericită, artistul din mine se ascunde de mai bine de un an. Despre iubire, am ajuns în punctul în care cred că am epuizat toate variantele legate de cum e și nu e iubirea. În legătură cu alte subiecte, voi filozofa. Oricum, sunt sigură că-i grav atunci când îți iei un prieten în brațe la marginea zebrei și te gândești că șoferii vor opri fiindcă au impresia că noi dorim să traversăm. Tot grav e când vezi indicatoare pe stradă și scoți harta rutieră din geantă. E ciudat când cățelul devine mireasă doar pentru că-mi rumegă buchetul de flori. M-ar tenta să mai scriu despre iubire, dar nu-mi arde acum să inventez povești, care vor sfârși prin a nu fi originale. Undeva, în vreo carte, în vreun film, au o ramură de început, așa că mă bucur de povestea mea de dragoste, care nu există, sau există. M-am tot gândit, ce ar fi să nu fiu mulțumită pe deplin de ceea ce voi întâlni în viață? Am ajuns aici, când s-a trezit ceva matern prin mine, să explice unui puști timid, că în viață va cunoaște fete pentru care va simți ceva intens, dar va fi doar sexual, va întâlni fete pe care le va dori și când le va avea, o să aibă impresia că-și sărută sora, o să fie și acele fete bune din toate punctele de vedere, dar aleasa o va simți. I-am spus că din atâta iubire pentru ea, se va mulțumi doar cu îmbrățișări și va zbura, însă va rezista mult și bine fără atingeri de cuplu. Apoi m-am gândit că-s o proastă, și că inevitabil îi introduc în cap puștiului ideea de „friend zone”. Mai la sfârșitul discuției, am realizat că nici în teorie nu mai sunt bună ca alta dată, fiindcă eu una nu pot explica acum de ce-l iubesc pe cel iubit. Știam asta cândva, acum, habar nu am. Știu doar că zâmbesc fără să vreau, și că-l iubesc.
Ajung apoi în punctul în care realizez că obișnuiam să scriu multe pagini și le numeam opere, acum mă chinui la una, nu mai transmit emoții și vorbesc sec. Poate scriam mult și prost, dar acele scrieri păreau a fi mai apreciate. Poate erau scrieri copilărești, dar îmi plăcea să simt „copila din mine” acolo. Cineva, a făcut odată o remarcă despre această structură de cuvinte, care e nelipsită din vechile „opere”. Poate exact ce nu mai apare aici, acum, am pierdut: copila, entuziasmul, naivitatea, și ceea ce am câștigat, e o nenorocită de maturitate, care mi-a răpit curajul de a visa, care mi-a zis că mai bine nu spun ce simt, decât să pierd oameni, care s-a plictisit de prefăcuții, de care altă dată, copila râdea. Acum matura e o nemernică: spune PA și scuipă tot în fața oamenilor de cacao, la orice lucru deranjant, are deja o teorie de ținut și nu-i pasă. Dar e o nepăsare din aceea leneșă, plus dulcele și ironicul spirit de a critica, dobândit din jurnalism. Se mai interesează de viața câtorva apropiați, și e clar că aceia au ceva, de încă-mi pasă. În schimb, sunt tot drăguță și zâmbitoare, până îmi atingi codița ceva mai dur, că doar îmi plac numai mângâielile. Mângâieli am spus, nu pupat în fund!
Și cred că am ajuns să dau dreptate și adulților, că vrei, nu vrei, fiecare e pentru el, și de ce aș mai face-o eu pe adolescenta eroină, mama răniților, când restul m-ar tăia dacă au ocazia? Cât despre marea iubire, aceea, prima, unica și de neuitat, tot mai cred c-ar trebui să ținem de ea cu dinții, doar că, zic adulții : „Aceea e magică, nu rămâne, decât în amintiri.”. Ei, nu zău? Ba da, rămâne, dar când părăsim adolescența, ne cam plictisim de drame, de luptat, și până la urmă ne mulțumim cu ideea „să pună celălalt suflet mai mult și eu sunt fericit”. Tot mai mult te împlinește o iubire care te face fericit, dar te și consumă. Că altfel, expiri înainte de a fi consumat, și stai, te retragi la o cabană, sau în casă, te îndepărtezi și de lume și de gălăgie și cam astea-s etapele după părăsirea dramelor. Și mori.


ȘTEFANIA MINIA


miercuri, 29 februarie 2012

Ştii că...

Ştii că...




Am învăţat că dacă e să fie al meu, va fi, şi dacă nu, nu a fost niciodată. Am învăţat că există iubire adevărată, dar poate fi deteriorată de teamă, şi că dacă nu e întreţinută, se pierde până şi ea. Am învăţat că nu riscăm pentru fericirea noastră şi că luptăm, dar nu până la final. Am realizat că unul dintre noi, a fost rănit, fricos, tu eşti acela „băieţaş”, dar anii mei de luptă, de curaj, riscul asumat ca să fiu fericită, au luat sfârşit. Nu sunt printre aceia care nu riscă, dar nici printre cei ce renunţă. Consider că acum, el e pe picioarele lui, vindecat, iar misiunea mea a luat sfârşit. Pentru că regulile nescrise, până şi ele se bat cap în cap, şi pentru că amintirile şi iubirea îmi vor fi rezerve de viaţă mult timp după asta.
Pentru că iubirea e grea şi-n adolescenţă şi când eşti adult, şi pentru că omul potrivit nu a nimerit în momentul potrivit.
Am mai învăţat că încăpăţânarea mea de a păstra puritatea copilăriei s-a pierdut, când vrând nevrând, am crescut şi am realizat că omul fuge de clipă, şi orgoliul îl conduce.
Şi poate, cândva, într-o cursă mortală, tu vei fii capabil să-ţi alegi fericirea înainte de toate.






Ştefania Minia