Ştii că...

Ştii că...

Am învăţat că dacă e să fie al meu, va fi, şi dacă nu, nu a fost niciodată. Am învăţat că există iubire adevărată, dar poate fi deteriorată de teamă, şi că dacă nu e întreţinută, se pierde până şi ea. Am învăţat că nu riscăm pentru fericirea noastră şi că luptăm, dar nu până la final. Am realizat că unul dintre noi, a fost rănit, fricos, tu eşti acela „băieţaş”, dar anii mei de luptă, de curaj, riscul asumat ca să fiu fericită, au luat sfârşit. Nu sunt printre aceia care nu riscă, dar nici printre cei ce renunţă. Consider că acum, el e pe picioarele lui, vindecat, iar misiunea mea a luat sfârşit. Pentru că regulile nescrise, până şi ele se bat cap în cap, şi pentru că amintirile şi iubirea îmi vor fi rezerve de viaţă mult timp după asta.

Pentru că iubirea e grea şi-n adolescenţă şi când eşti adult, şi pentru că omul potrivit nu a nimerit în momentul potrivit.

Am mai învăţat că încăpăţânarea mea de a păstra puritatea copilăriei s-a pierdut, când vrând nevrând, am crescut şi am realizat că omul fuge de clipă, şi orgoliul îl conduce.

Şi poate, cândva, într-o cursă mortală, tu vei fii capabil să-ţi alegi fericirea înainte de toate.

Ştefania Minia

Run, but your heart is standing still

Run, but your heart is standing still

„Fugi, dar inima ta rămâne.” E de fapt acel copac tăiat inutil, căci umbra rămâne.

     De mic copil îmi imaginam că la nunţi sunt protejată. Aveam impresia că nicio pată neagră nu apare cu atâta dragoste plutind. Cu trecerea anilor, am început să mă rog pentru ca mirii să se iubească cu adevărat, să simtă că unul fără altul se sufocă. Am sfârşit plângând la auzul cuvintelor preotului şi la gândul turbulent că foarte puţini au onoarea să le zâmbească norocul. Să cunoască acea jumătate perfectă, care să strălucească în drumul lor. Şi odată cu acestea, a venit gândul dureros că eu nu mă voi afla printre norocoşi.

     Mai chinuitoare decât ideea de nuntă, e că de obicei, fetele visează să aibe o altă poveste de viaţă decât a mamei lor. Mai distrugător este cuvântul, confirmarea în pragul adolescenţei că vrei nu vrei, povestea mamei e prezentă, istoria se repetă.

     „Nu ştiu de unde a apărut, cine mi l-a adus în cale, dar ştiu că l-am iubit din prima clipă. Şi m-a iubit şi el, dar nu îndeajuns încât să fie bărbat, să nu-mi dea drumul. Am ştiut de la început că va fi complicat, dar nu mi-a păsat. Era singurul pentru care simţeam ceva suprem, simţeam fluturaşi. Pentru omul ăsta eram în stare de orice. Eu, o femeie, eram capabilă de orice pas şi compromis ca nouă să ne fie bine. Nu am avut grijă să creez amintiri pentru că nu aveam impresia că se va termina vreodată, dar la final, erau mai multe decât aş fi vrut.

     Nu forţa dragostea, dar strânge multe vise şi amintiri, e posibil să vină o vreme când îţi vor ţine de cald, sau chiar te vor ţine în viaţă. Vreau să ştii că dacă ce simţi tu e real, oricât ai fugi, inima îţi va rămâne la el. Îmi iubesc familia, dar ce am simţit pentru el a fost angelic, nu în măsură omenească şi îl iubesc şi acum. Îi venerez amintirea. E acel bibelou pe care l-am urcat pe cel mai înalt raft, l-am împachetat în multe ziare şi l-am pus şi în cutie, ca să fiu sigură că nu păţeşte nimic. Şi când ai curajul să-l priveşti iar şi să-l atingi, va fi cel mai întunecat moment al vieţii omeneşti. Ai grijă ca viaţa ta să nu aibă parte de acel moment.”

     Iar eu..... nu am decât să aştept sfârşitul şi să sper că va fi unul fericit, sau să trăiesc tot ce-mi oferă prezentul. Cât despre destin, e singura dată, şi cea mai importantă, când îmi dă peste nas şi-mi arată că încăpăţânarea şi ambiţia mea nu-l întrec.

Oricât de departe aş fugi, va rămâne inima mea.

Ştefania Minia