MINIA ȘTEFANIA-MĂDĂLINA

3 în 1

Încep DIRECT !

Prefer cariera mai mult decât iubirea. De ce? FĂRĂ SUPĂRARE! Bărbații rămân niște ființe greu de înțeles, ființe ipocrite, misogine. Mai pe românește: De ce dracului să plâng, în loc să mai lucrez la reputația numelui meu? Asta a sunat materialist. Și, totuși, de ce dracului să iubesc? Îl iubesc pe el, nu e al meu. EU NU VOI ÎNVĂȚA SĂ IUBESC. Vreau ceva la prima vedere. AM. Vreau ceva să fie intens. AM. Vreau să fie împărtaășită. NU AM.

Ehe, vreau multe, și da, dacă întrebați, SUNT MÂNDRĂ de numele meu.

„Coroană”, „ghirlandă”, nume care reprezintă laurii aduși învingătorilor. ÎNVINGĂTOARE: de când m-am născut până azi, și de azi înainte și mai mult.

Să mai zic ceva despre mine, că tot nu am o prezentare: sunt arogantă, foarte încăpățânată, uneori naivă, dar foarte veselă, zâmbăreață și la fel de sinceră și loială.

Am defecte ca orice om, dar de atât de multe ori sunt mândră de ele: NU ÎMI CALC PE ORGOLIU și NICIODATĂ nu voi fi în umbra nimănui. Știu să ies și din „căcat”, tot strălucind ca diamantul.

Despre MĂDĂLINA, nu știu ce să zic. Are amintirile copilăriei. Mădălina e copilul care mă ghidează. ȘTEFANIA e scriitoarea, fata care știe ce vrea de la viață, mereu îndrăgostită, dar și femeia puternică. Iar MINIA e numele ce-l duc mai departe, independentă și mândră de el. Pentru tata și pentru unchiul meu MINEA DAN.

Stați așa, suntem rude. Minea și Minia suntem, doar o mică greșeală a fost strecurată în certificatul de naștere al tatălui meu. De asta eu sunt MINIA și nu MINEA. Ah, asta mă face unică și responsabilă să nu fac numele de râs. Să păstrez tradiția familiei, în ciuda faptului că-s singurul războinic de sex feminin.

Ar trebui să mă descriu și fizic. De ce? Fiindcă în lumea noastră imaginea contează. Înaltă: destul. Picioare lungi cum adoră bărbații. Checked. Hai că am fost provocator de amuzantă cu asta. Vreți și lungimea?  OK. 1,10 m, doar picioarele. :))

Domn profesor de desen îmi spunea că nu îmi încap „stixurile” în bancă, de altfel că am compasul mare și că i-ar plăcea să mă vadă conducând un „Matiz”, cu siguranță de pe bancheta din spate.  M-a desenat până și pe tabla și zice că scârțâi când râd.

Am în total cam 1,73m. Doamne să mai cresc! (Sunt cam nesătulă, se pare.) Mereu îmi iau tocurile în așa fel încât să nu depășesc niciodată înălțimea de 1,80m. Asta se va schimba în viitor, presimt. Am părul lung, de culoarea ciocolatei, dar de multe ori cu reflexii aurii sau roșcate. Eram blondă când eram micuță și aveam și ochii albaștri, dar s-au închis toate la culoare :)) Ochii nu îi am verzi ca tata, părul meu nu mai e blond, nu am nici 1,50 m înălțime ca mama, nici cât tata, dar nici media dintre ei. Semăn cu străbunicul. Cea mai slabă din familie și cea mai înaltă. UN STÂLP.

Nu am timp de prea multe chestii, deși aș face canto, teatru, aș face și desen,(poate așa duc tradiția familiei mai departe), aș continua și cu modelingul, și, totuși, nu fac asta. Doar scriu și citesc. Și iau interviuri banale și mai scriu mici articole pentru tot felul de proiecte..și..mai fac și poze.

Sunt multe de zis, e o viață întreagă de om. Un om deloc leneș, care are cu ce se mândri și de asta am de mulțumit oamenilor ce mi-au fost alături și totodată „Salvați Copiii”, pentru că acolo m-am format ca om, înainte de a fi copil, acolo am învățat să fiu sinceră și să pun piciorul în prag. Acolo am învățat să iubesc și să trăiesc clipa.

Orice descriere ar suna oricum prostesc. Se poate ajunge dintr-o extremă în alta foarte ușor. De la cuvinte prostești, la aroganță, la modestie și mulțumiri. De la ceva ce ne descrie pe moment și ceva ce peste 3 luni nu mai are relevanță. Asta sunt, asta suntem toți.

ȘTEFANIA MINIA

Stefania!

ȘTEFANIA!

„LA MULȚI ANI!”

Serios acum, cine ți-a șoptit, nu de alta, dar nu ți-ai fi amintit că mă numesc ȘTEFANIA.

Era cumva o felie de pâine sau o vrăbiuță? FELIE DE PÂINE. Ciudat!

Îmi amintesc de ce: fiindcă de obicei vorbești cu legumele, castraveții în special.

Știu că toți îmi doriți multe, dar nu vreau milioane de minciuni, vreau doar urări sincere, oferite cu dragoste și cu zâmbetul pe buze când spun: cui? ȘTEFANIEI MINIA.

„Împlinire, sănătate, fericire, liniște și mai ales IUBIRE.”

MULȚUMESC!

PRIN TINE

Prin tine visez, trăiesc

Şi am fost eu cea care s-a întors la tine. De dragul a ceea ce a fost şi mândră de cât şi cum te-am iubit. Voiam doar să mă pierd în amintiri şi să ofer un zâmbet cerului care mă privea. Zâmbeam când îmi zâmbeai.

Lasă tot astăzi, voi lăsa şi eu. Hai să fim doar noi doi, pierduţi în decor, fără să ne pese de restul lumii şi de ceea ce vorbesc ei. Consideră-i roboţi, lasă-i să treacă repede şi mecanizat pe lângă noi, şi hai să colorăm lumea. Ai planta mulţi trandafiri, ca să-mi oferi unul zilnic, iar eu aş planta cireşi, pentru a te îndulci cu fructele mici.

Am merge la mare şi am înnota până unde soarele se scufundă în apă. Vreau să-l ating. Ne-am întoarce obosiţi şi nisipul cald ar primi corpurile noastre, iar apoi, îmbrăţişaţi, am privi stele.

Am sta în poeniţă şi mi-ai pune floricele în păr, iar când eu aş rupe câte o petală, m-ai săruta la fiecare „mă iubeşte, nu mă iubeşte”.

M-ai strânge tare în braţe, dar nu m-ar durea. Tu vrei să mă simţi a ta, a ta precum am fi doar un trup.

Nu vreau să mai visez, vreau doar să fi tu cel care mă trezeşte şi transformă visul în realitate.

Ia-mă azi de mână şi hai să evadăm din rutină. Să fugim să privim curcubeul. Uite iubitule, verde, galben, mov, albastru, roşu. Vreau să stau pe un nor şi să ating culorile. Acel nor, pe acel nor vreau să stau. Vezi, e o inimă. Ce copilă sunt!

Cerul e albastru acum şi soarele zâmbeşte. Mă iei în braţe, mă înalţi în văzduh, mă învârţi. Suntem doi copii, iar Universul ne e tată. Priviriile sunt aţintite către noi, dar nu uita, Universul ne e tată. La o simplă bătaie din palme, totul dispare. Rămânem doar noi şi natura.

Îmi demonstrezi iar că mă iubeşti. Uite, am luat rochiţa verde care îţi place. Mă uimeşti ca întotdeauna. Ce fină e eşarfa pe care o legi la ochii mei ciocolatii. Intrăm în maşină şi încă nu am idee unde mă duci. După ce coborâm, mă descalţi delicat. Picioruşele mele simt ceva prea mic şi fraged. Iei eşarfa şi descopăr că în faţa ochilor mei se află un covor roşu, format din petale de trandafiri. Îmi iei mâna în mâna ta şi ne aşezăm amândoi pe malul lacului. Fără să îmi dau seama, adorm pentru puţin timp în călduroasele tale braţe. Tu mă trezeşti apoi cu un sărut atât de dulce încât nu mi-aş mai dezlipi buzele de ale tale. Mai vreau. Sărută-mă! Sunt dependentă. Săruturile tale mai dulci decât ciocolata, chiar şi decât mierea.

Se lasă seara, şi nu uita iubitule, sunt în rochiţă. Curând îmi vor îngheţa picioarele. Mă strângi puternic în braţe şi mă încălzeşti puţin. Ne întindem pe pătură, iar eu îmi strecor picioarele între ale tale, la fel cum făceam în nopţiile reci ale copilăriei mele, când mama proceda în acelaşi mod pentru a-şi încălzi puiul.

Acum sunt puiul tău şi ai datoria de a mă încălzi, de a-mi oferi confortul şi dragostea ta. Am mare nevoie de ochii aceia oceanici, de zâmbetul mărginit de gropiţe şi să ştiu intensitatea iubirii tale.

Şi încă îmi e frig, aşa că mâinile tale catifelate, dar totodată puternice, masculine, îmi acoperă picioarele în totalitate, iar eu mă cuibăresc în braţele tale, tot mai aproape de inima care bate împreună cu a mea. Şi miroase a tei, sunt înconjurată de petale de trandafiri, iar eu adorm, şi la puţin timp eşti prins în abisul somnului, la rândul tău.

Am putut simţi căldura braţelor tale doar pentru zece minute, fiindcă mai apoi ne-a trezit ploaia. Una puternică, dar caldă, de vară. Mă iei în braţe, râdem şi nu mai are rost să fugim. Suntem fericiţi. Mă săruţi şi chicotim. Şi acum, îmbătată de fericire, ar trebui să mă duci acasă la colega mea, unde se presupunea că îmi petrec noaptea. Şi totuşi, nu vreau să plec şi nici nu realizez cum voi intra în casa ei.

„— Iubito, eşti puiul meu, datoria mea, Tu dormi la mine.”

La tine, scumpa ta mămică ne-a pregătit pături. Facem câte un duş fierbinte, apoi suntem invitaţi la o supă caldă.

Încălziţi acum până în vârful urechilor pleacă fiecare în patul lui. Cum aşa? În paturi diferite? Mama ta mi-a pregătit camera de oaspeţi. După ce toată lumea adoarme, mă furişez în camera ta. „Iubitule, împărţim patul. Dă-te mai încolo!” Şi emani atâta căldură şi mă strângi în braţe, mă sufoci.

Vreau să mai facem ceva. Mi-ai promis că privim stelele. Ne îmbrăcăm şi ieşim încet, încetişor din camera ta, apoi din casă. Eşti un copil la fel de nebun ca mine. Râdem de escapada pe care am făcut-o, şi ne aşezăm liniştiţi pe marginea fântânii din parc. Ridicăm privirile. Simt o briză oceanică şi privim stele. Mă uit în ochii tăi, sclipesc. Ai furat câteva mici luminiţe pentru a avea privirea mai specială, pentru a mă îndrăgosti de tine, din nou şi din nou, de fiecare dată când îţi privesc ochii. Ai furat mici părţi din Univers, şi pe toate le găsesc la tine. Ai furat până şi părţi din mine, ca eu, singură, să nu fiu întreagă. Să am nevoie de tine, să depind de tot ce însemni tu. Să găsesc jumătate din zâmbetul meu, jumătate din ochi, din caracter: jumătate din mine, totul deţinut de hoţul pe care-l iubesc.

Acel hoţ pentru care mi-aş da şi viaţa, pe care îl doresc mai presus de toate şi care mereu va fi omul sufletului meu, jumătate din mine.

Mereu vei avea un loc în mine, la fel şi eu voi sfârşi în tine.

 Ştefania Minia