Bun venit pe termen lung!

Bun venit pe termen lung!

10. Numărul care ne caracterizează. Nota. Ziua. Anul.

10. O zi cu atâtea semnificaţii.

Şi acum am emoţii, emoţii pentru doi oameni care mi-au fost alături.

Caut. E ceva pentru tine. Cadoul. Cadoul pentru că ai un an în plus şi totodată că pleci. De aici fiecare o ia pe alt drum, dar noi rămânem. Eu rămân mereu copila nebună, cu zâmbetul prea larg şi râsul pastelat, cea cu “părul voluminos”. Iar tu, vei rămâne ca mine, mereu acel copil care îmi lumina ziua, acel băiat cu ochii verzi, cel care îmi transforma lacrimile în zâmbet şi zâmbetul în râs.

Am promis că voi fi mereu acolo pentru tine. Pentru tine şi pentru alţii. Şi eram. După ce am ales cadoul, unul nebun, ca noi, am ajuns în sală.

Cu siguranţă eu eram cea care tremura mai puternic. Dar de ce eu? Pentru că mi-ai transmis toate emoţiile: mai bine în sală decât pe scenă. Şi mă chinuiam să stăpânesc lacrimi. Lacrimi pentru că pleacă cea mai bună prietenă, cea care m-a încurajat, şi lacrimi pentru cel mai bun prieten, care a readus copila în viaţa mea şi totodată ceva ce pierdusem demult. Şi tu erai în primul rând, iar în spate era Ana. Eu vă urmăream. Voiam să văd reacţii. Cum se simt ca absolvenţi şi cum întâmpină trecerea anilor de liceu? Ana, aşa cum e ea, stătea pe scaun, dar parcă ar fi sărit. Nu avea stare şi eu ştiam mai bine ca oricine acest lucru. Iar tu, întâmpinai acestea cum o faci mereu. Cu zâmbetul pe buze şi, ca acel copil nebun de care am amintit, scoţând limba. Tu, care figurai pe catalogul unei clase de absolvenţi şi totuşi, în interior erai doar un alt boboc cu gura mare.

“Uite-i acolo! Persoanele pentru care eşti astăzi, aici. Cei pe care îi iubeşti.” Am auzit asta din spate. Şi oricât aş stăpâni sentimente, au curs lacrimi pe care le-am ascuns de voi,  întorcând capul.

Şi uite-te pe scenă. Eşti acolo sus, arătând impecabil. Iar eu, jos, aplaud şi zâmbesc mândră. Alte lacrimi mă trădează şi din spate mai aud ceva ce îmi era adresat: “Zâmbeşti mândră ca o mămică, dar tremuri pentru el. Nu plânge!”

Furioasă, mă întorc şi dau răspunsul colegei mele foarte vesele: “Da! Vreau să te văd pe tine la anul!”

Şi uite-l la poza de grup. “Piticul meu” îşi strecoară faţa acolo printre atâţia alţi absolvenţi.

S-a dus momentul tău de glorie, dar tot primul pe lista tuturor rămâi.

În nebunia din sală, aud versuri care mă sufocă: “ We remember all the times we had together; We will still be friends forever”. Atunci nu am mai putut opri lacrimile. Am fugit la baie pentru a-mi umezi faţa. Apa ascunde apa. Şi mă întorc roşie în sală, dar cobor iar, de această dată pentru că m-ai chemat tu. A venit momentul să îţi văd o altă reacţie.

Încercam din răsputeri să ascund tremurul în braţele tale, dar şi lacrimile. Tot tu m-ai făcut să zâmbesc. De abia atunci puteam conştientiza că destinul e cel care mă desparte de persoana în care am cea mai multă încredere. Eram hotărâtă să mă pun în calea lui, iar noi să rămânem aceiaşi prieteni şi peste ani.

Şi acum trebuia să mă întorc în sală pentru a mai fi alături de o persoană. În faţa ei nu îmi puteam ascunde lacrimile. Prietena mea, şefa de promoţie, persoana mică cu sufletul mare. Am plâns în braţele ei şi pentru plecarea ta.

În ciuda omului care de multe ori mă enerva groaznic, pentru mine rămâneai la fel. Acelaşi bărbat în acte şi copil în prezenţa mea, acelaşi nebun care nu are timp niciodată, care uită să mă sune, sau să mă mai caute, dar al cărui zâmbet mă face să-l iert şi să îmi treacă supărarea. Un copil care se întoarce mereu la mine, mămica lui, cu jucăriile şi hăinuţele murdare. Da, tu eşti. Mereu tu ai fost.

Ajunsă acasă, lacrimi mai mari mi-au atins faţa. Ştiu. Credeai că nu vei afla vreodată ce gândeşte o fată. Ei bine, uite-te atent. Nu vei mai avea parte de atâta sinceritate, ci doar din partea mea. Ştii tu, excesele mele de sinceritate.

Îmi era frică să gândesc în viitor. Din păcate, acum trebuia să fac asta. Acum drumurile noastre se despărţeau. Te vedeam peste ani, cu un copilaş de mână. Un copil, cu un copil. Şi lacrimile îmi loveau faţa mai puternic. Ştiam că într-un târziu, te vei maturiza, dar îmi e teamă şi acum să accept că odată cu trecerea anilor, ne vom reîntâlni şi nu va mai fi decât amintirea primului an de liceu şi totodată, anul când ai apărut în viaţa mea. Adultul care m-a învăţat să fiu iar copil. Aveai şi tu nevoie de asta.

Îţi aminteşti prima conversaţie ? Iunie, august, iunie, august, cireşe tu, iar eu, ce fructe spuneam ?

Ştii că îmi plac cireşele, dar mândria mea e mare. Află acum, iubesc august, dar şi iunie. Iubesc şi ploile din iunie şi serile calde şi dragostea ce pluteşte în aer. Doar nu te aşteptai să-ţi spun? Ai stricat tu totul! Să ajung să cedez în faţa ta? Mă consideram atât de încăpăţânată, până să realizez ce am lângă mine. Uite şi copilul care a pus capăt încăpăţânării mele exagerate.

Copilul teribil care nu doarme niciodată şi îmi bagă şi mie scobitori în ochi dacă încerc să fac asta cât timp îl am în vizită în viaţa mea. Dar recunosc un pic jenată că mă bucur să îl văd.

Ce bine c-ai venit! Nu mai pleci!

Ştefania Minia