PRIN TINE

Prin tine visez, trăiesc

Şi am fost eu cea care s-a întors la tine. De dragul a ceea ce a fost şi mândră de cât şi cum te-am iubit. Voiam doar să mă pierd în amintiri şi să ofer un zâmbet cerului care mă privea. Zâmbeam când îmi zâmbeai.

Lasă tot astăzi, voi lăsa şi eu. Hai să fim doar noi doi, pierduţi în decor, fără să ne pese de restul lumii şi de ceea ce vorbesc ei. Consideră-i roboţi, lasă-i să treacă repede şi mecanizat pe lângă noi, şi hai să colorăm lumea. Ai planta mulţi trandafiri, ca să-mi oferi unul zilnic, iar eu aş planta cireşi, pentru a te îndulci cu fructele mici.

Am merge la mare şi am înnota până unde soarele se scufundă în apă. Vreau să-l ating. Ne-am întoarce obosiţi şi nisipul cald ar primi corpurile noastre, iar apoi, îmbrăţişaţi, am privi stele.

Am sta în poeniţă şi mi-ai pune floricele în păr, iar când eu aş rupe câte o petală, m-ai săruta la fiecare „mă iubeşte, nu mă iubeşte”.

M-ai strânge tare în braţe, dar nu m-ar durea. Tu vrei să mă simţi a ta, a ta precum am fi doar un trup.

Nu vreau să mai visez, vreau doar să fi tu cel care mă trezeşte şi transformă visul în realitate.

Ia-mă azi de mână şi hai să evadăm din rutină. Să fugim să privim curcubeul. Uite iubitule, verde, galben, mov, albastru, roşu. Vreau să stau pe un nor şi să ating culorile. Acel nor, pe acel nor vreau să stau. Vezi, e o inimă. Ce copilă sunt!

Cerul e albastru acum şi soarele zâmbeşte. Mă iei în braţe, mă înalţi în văzduh, mă învârţi. Suntem doi copii, iar Universul ne e tată. Priviriile sunt aţintite către noi, dar nu uita, Universul ne e tată. La o simplă bătaie din palme, totul dispare. Rămânem doar noi şi natura.

Îmi demonstrezi iar că mă iubeşti. Uite, am luat rochiţa verde care îţi place. Mă uimeşti ca întotdeauna. Ce fină e eşarfa pe care o legi la ochii mei ciocolatii. Intrăm în maşină şi încă nu am idee unde mă duci. După ce coborâm, mă descalţi delicat. Picioruşele mele simt ceva prea mic şi fraged. Iei eşarfa şi descopăr că în faţa ochilor mei se află un covor roşu, format din petale de trandafiri. Îmi iei mâna în mâna ta şi ne aşezăm amândoi pe malul lacului. Fără să îmi dau seama, adorm pentru puţin timp în călduroasele tale braţe. Tu mă trezeşti apoi cu un sărut atât de dulce încât nu mi-aş mai dezlipi buzele de ale tale. Mai vreau. Sărută-mă! Sunt dependentă. Săruturile tale mai dulci decât ciocolata, chiar şi decât mierea.

Se lasă seara, şi nu uita iubitule, sunt în rochiţă. Curând îmi vor îngheţa picioarele. Mă strângi puternic în braţe şi mă încălzeşti puţin. Ne întindem pe pătură, iar eu îmi strecor picioarele între ale tale, la fel cum făceam în nopţiile reci ale copilăriei mele, când mama proceda în acelaşi mod pentru a-şi încălzi puiul.

Acum sunt puiul tău şi ai datoria de a mă încălzi, de a-mi oferi confortul şi dragostea ta. Am mare nevoie de ochii aceia oceanici, de zâmbetul mărginit de gropiţe şi să ştiu intensitatea iubirii tale.

Şi încă îmi e frig, aşa că mâinile tale catifelate, dar totodată puternice, masculine, îmi acoperă picioarele în totalitate, iar eu mă cuibăresc în braţele tale, tot mai aproape de inima care bate împreună cu a mea. Şi miroase a tei, sunt înconjurată de petale de trandafiri, iar eu adorm, şi la puţin timp eşti prins în abisul somnului, la rândul tău.

Am putut simţi căldura braţelor tale doar pentru zece minute, fiindcă mai apoi ne-a trezit ploaia. Una puternică, dar caldă, de vară. Mă iei în braţe, râdem şi nu mai are rost să fugim. Suntem fericiţi. Mă săruţi şi chicotim. Şi acum, îmbătată de fericire, ar trebui să mă duci acasă la colega mea, unde se presupunea că îmi petrec noaptea. Şi totuşi, nu vreau să plec şi nici nu realizez cum voi intra în casa ei.

„— Iubito, eşti puiul meu, datoria mea, Tu dormi la mine.”

La tine, scumpa ta mămică ne-a pregătit pături. Facem câte un duş fierbinte, apoi suntem invitaţi la o supă caldă.

Încălziţi acum până în vârful urechilor pleacă fiecare în patul lui. Cum aşa? În paturi diferite? Mama ta mi-a pregătit camera de oaspeţi. După ce toată lumea adoarme, mă furişez în camera ta. „Iubitule, împărţim patul. Dă-te mai încolo!” Şi emani atâta căldură şi mă strângi în braţe, mă sufoci.

Vreau să mai facem ceva. Mi-ai promis că privim stelele. Ne îmbrăcăm şi ieşim încet, încetişor din camera ta, apoi din casă. Eşti un copil la fel de nebun ca mine. Râdem de escapada pe care am făcut-o, şi ne aşezăm liniştiţi pe marginea fântânii din parc. Ridicăm privirile. Simt o briză oceanică şi privim stele. Mă uit în ochii tăi, sclipesc. Ai furat câteva mici luminiţe pentru a avea privirea mai specială, pentru a mă îndrăgosti de tine, din nou şi din nou, de fiecare dată când îţi privesc ochii. Ai furat mici părţi din Univers, şi pe toate le găsesc la tine. Ai furat până şi părţi din mine, ca eu, singură, să nu fiu întreagă. Să am nevoie de tine, să depind de tot ce însemni tu. Să găsesc jumătate din zâmbetul meu, jumătate din ochi, din caracter: jumătate din mine, totul deţinut de hoţul pe care-l iubesc.

Acel hoţ pentru care mi-aş da şi viaţa, pe care îl doresc mai presus de toate şi care mereu va fi omul sufletului meu, jumătate din mine.

Mereu vei avea un loc în mine, la fel şi eu voi sfârşi în tine.

 Ştefania Minia