NU AM CREZUT PÂNĂ ACUM
1. Dacă nu ai Facebook, nu exiști. Atât de simplu.
Am decis că am nevoie de o pauză. De tot, toți și toate. Inclusiv de Facebook. Mă țin de cuvânt, am de învățat, am o viață, iar afară, printre toți picurii de ploaie, mai dă și soarele. Eu sunt prima care vrea să-l vadă. Am avut parte de cea mai mare eliberare atunci când mi-am închis celebrul cont. De Facebook, desigur. Din păcate, nu m-a ținut decât vreo săptămână. Nu că aș fi eu lipsită de voință, dar aveam nevoie urgentă de ceva. Și dă telefoane, e-mailuri, încearcă să afli de la alții. Nimic! Băi frate, m-a înghițit Facebook-ul! Nu m-aș fi enervat atât de tare, dar știam că pot fără el. Ei bine, nu! Și e „nu”, nu pentru că nu pot eu, ci pentru că lumea se mișcă prea repede. (Eram deja în urmă cu știrile.) Pentru că problema mea putea fi rezolvată cu un telefon. Da? Cum? -„Hei, alo, știu că ziua ta e zilele astea, dar nu mai știu exact când. Îmi poți spune, te rog? Îmi place să zic personal astfel de urări, mai ales persoanelor la care țin. Dar știi, mă stresează Bac-ul și am uitat. Deci? Aa, e azi, ce la fix! La mulți ani!”
Hai, nu zău! Da, știu, mare pagubă să nu zici cuiva „La mulți ani!”. Pentru mine e. Pentru că iubesc oamenii din viața mea și-mi place ca și ei să știe asta. Nu ar fi singura problemă, dar am ales-o pe cea mai banală. Mai sunt lucruri private. IMPORTANTE! Nu like, nu comment, nu să văd ce face vecinul. Poate facultate, examen.
Sunt revoltată pentru că acum ceva timp, am avut onoarea de a lua parte la o discuție liberă inițiată de Ionuț Codreanu de la „Agenția de monitorizare a presei”. Veșnica problemă este excesul de internet, telefonie și facebook. Exces pe care unii dintre noi nu ar vrea să-l facă. Dar sunt nevoiți. Și, acum, „gurile rele” îmi vor spune că nu e adevărat, că dacă ai voință faci orice. Da, de acord. Dar nu pentru o perioadă îndelungată. Nu când e vorba de internet. Și eu sunt mare guralivă, dar ceea ce urmează mi-a închis gura. Poate pentru că mereu învăț câte ceva, mai ales de la oameni cu adevărat inteligenți, dar, cred că de această dată am mai multe „teme pentru acasă”. Mai mult de gândit și mai puțin de vorbit.
Țin să termin cu mulțumiri zeităților. Doar pentru că mai există oameni ca Ionuț Codreanu.
Filmulețul:
Aici îl aveți și cu subtitrare:
2. Din dragoste pentru (orice în afară de) BAC
Sincer. În ultimul timp mă simt proastă. Chiar nu am alt cuvânt. Nu pot să mă apuc de învățat. Sau nu vreau. Cine știe ce notă voi lua... Da, toți așteaptă note mari. Aș aștepta și eu, că-s capabilă, dar cam leneșă în ultimul timp. Ideea e că fac tot altceva, studiez oameni, compar, rămân uimită, numai să uit de Bac. Calendarul face deja „tic-tac”.
Mă tot gândesc că vreau la București, că vreau să urmez „Facultatea de Jurnalism”, că dacă eșuez dau la „Știinte Politice”, dar că nu voi avea „note de buget” nici măcar pentru asta. Și nu-mi prea place politica. Nu cum se practică la noi. De fapt, îmi place când o comentez, din punct de vedere neutru, desigur.
Da, da, știu, nu interesează pe nimeni ce simt eu. Așa că, mai bine spun povestea care m-a condus la gândurile de dinainte. Am cunoscut un om dintr-o greșeală. Mai târziu mi-am dat seama că e o greșeală fericită. Îmi citez prietena: „Cerul te vrea la jurnalism!” Acest om mi s-a prezentat atât de modest, încât nu aș fi bănuit ce face. Dar după ce a deschis gura, am realizat câte nu știu și cât mai am de lucrat pentru a fi un om de succes. Are o istorisire despre biblioteca părinților, acea bibliotecă a copilăriei, din care, cândva, a trebuit să ardă o parte, din cauza iernilor geroase. Asta îmi amintește de biblioteca alor mei, din sufragerie și de același destin nefericit al câtorva cărți. Mă întristează că eu, spre deosebire de domnul din poveste, nu le-am citit. Am preferat să fiu o visătoare, din când în când critică, care citește rar cărți de psihologie sau filosofie și care pune totul pe seama lipsei timpului. Omul acesta are timp: are timp să scrie cărți, să comenteze politica, să analizeze, să călătorească în fiecare weekend, îmbogățindu-și cultura și să învețe și pe alții. Partea populației care nu înțelege ce zic va ataca: „Oricine scrie astăzi cărți; oricine e comentator, critic; toți cei care au bani călătoresc.” Bine, atunci vin și întreb: cine e cel care, după atâta experiență, îi mai învață și pe alții? Acest om! Pentru că scrie cărți inteligente, nu din dorința de reclamă; pentru că, deși e tânăr, are o întreagă activitate jurnalistică demnă de lăudat și pentru că succesul enorm pe care îl are i se datorează unei inteligențe sclipitoare și muncii zilnice. E tipul acela de om care uimește peste hotare și care mă face să mă gândesc, uneori rușinată, la faptul că fac parte dintr-o generație care se degradează intelectual, care, treptat, naște noi „profesori Gavrilescu”, neîmpliniți profesional și spiritual.
Iar dacă vă întrebați, să știți că nu e o celebritate. Din contră. Cred că este una din acele valori necunoscute, de la care se poate încă învăța. Astfel, îmi permit să-l citez pe domnul Lucian Mîndruță: „Mi-e rușine, (...) necunoscutule și necititule. Pentru că am pierdut atâta vreme cu niște neghiobii, în vreme ce tu te chinuiai să trăiești și să scrii pentru unii ca mine. Ocupați să fie și să facă, niciodată cu timp să existe vreun pic...”
Ca să elucidez misterul, omul din poveste este lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti – Antonio Momoc. - http://www.antoniomomoc.ro/
Ca să elucidez misterul, omul din poveste este lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti – Antonio Momoc. - http://www.antoniomomoc.ro/
Ștefania Minia
Copyright 2013 - ©stefania-minnie.blogspot.ro - Design and Coding by Ștefania Minia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu